Interviu Ian Anderson (JETHRO TULL)

Ian Anderson este cunoscut pe scena muzicala ca fiind cantaretul, flautistul, chitaristul si compozitorul din spatele legendarei Jethro Tull. Anul acesta se implinesc 46 de ani de cand Ian Anderson a ales muzica in locul artei plastice, avand o cariera impresionanta ce numara 30 de albume de studio si live, alaturi de Jethro Tull, si 6 albume solo, peste 3000 de concerte in 40 de tari.

Astazi, 20 iunie, Ian Anderson va concerta la Sala Palatului, show-ul „Jethro Tull's IAN ANDERSON plays the best of JETHRO TULL” va cuprinde, pe langa celebrele compozitii ale trupei si cateva fragmente de pe Thick as a Brick, si cateva piese de pe noul album Homo Erraticus.

Care este conceptul albumului Homo Erraticus? Cum a inceput povestea lui?

Albumul a luat fiinta pentru ca asa trebuia, la 9 dimineata pe 1 Ianuarie 2013. M-am apucat de scris si pana la pranz aveam deja o bucata de muzica, dupa-miaza aveam titlul si ideea refrenului, iar in ziua urmatoare am scris versurile si am decis ca voi continua cu lucruri ceva mai conceptuale, drept pentru care am hotarat ca va fi un album-concept bazat pe ideea migratiei. Dar nu doar pe ideea migratiei oamenilor, de-a lungul istoriei si in zilele noastre, ci si pe ideea migratiei ideilor, culturii, artelor, entertainment-ului, stiintei, ingineriei, comertului si industriei, a religiei.

Asadar (Homo Erraticus) este despre miscarea oamenilor si a lucrurilor pe care ei le creeaza si despre faptul ca suntem cu totii din alte locuri decat ce in care ne aflam in prezent. Este povestea tuturor de la Era Glaciara incoace. Eu fac fictiune.Gerald Bostock este un pseudonim, un alter ego; poate exprima idei si ganduri care nu sunt ale mele. Am capacitatea de a inventa cuvinte. Cand cant sunt ca un actor. Imi asum rolul personajelor, caracterul lor si prin ele spun si joc lucruri care nu sunt neaparat opiniile sau cuvintele mele proprii. Sunt doar tipul care le scrie; cam ca Shakespeare. Nu inseamna neaparat ca scria din proprie experienta. Daca te duci sa vezi un film de Quentin Tarantino nu trebuie neaparat sa presupui ca Tarantino uraste oamenii de culoare si ca impusca alti oameni. El e un scriitor de scenarii. Eu sunt un scriitor in domeniul muzicii Rock. Deci ceea ce fac este sa inventez personaje, inventez ce trebuie sa spuna ele, ce trebuie sa faca ele, dar nu inseamna neaparat ca scriu despre mine.

Allmusic.com spune despre albumul Hommo Erraticus ca este “pe cat de fidel rockului progresiv din anii ’70 pe cat este posibil in 2014”. Ce simti cand vezi ca oamenii apreciaza muzica ta ca fiind consecventa de-a lungul anilor?

O vad ca avand o continuitate. Nu cred ca oamenii vor spune “Oh, suna exact la fel ca Jethro Tull din 1970”, dar as fi dezamagit daca nu ar recunoaste elemente comune in termeni de calitate a sunetului, a instrumentatiei si in stilul muzicii.

Imi place sa existe putina consecventa, dar in acelasi timp stiu ca scriu lucruri acum pe care nu le-as fi scris sau pe care nu le-as fi putut scrie in 1972, deci este consecventa nu imitarea sau plagierea propriilor mele piese din anii de inceput, desi de multe ori fac referiri, in versuri, cat si in linia melodica, la chestii scrise in trecut. Dar asta facea si Beethoven in simfoniile lui, este o trasatura a artistilor. Aducem omagii propriilor noastre opere din trecut si in acelasi timp continuam sa oferim lucruri noi publicului. Asta facem noi.

Pentru mine muzica ta este atemporala. Este dincolo de un punct fix in istoria muzicala. Putea fi ascultata in anii `70, `80 si poate fi ascultata si acum. Te-ai gandit vreodata la acest lucru pe cand incepeai JT?

Am incercat sa evit sa scriu sau sa prezint muzica intr-un fel care ar fi legat-o de un anume moment in timp in istoria muzicii, si poate singura data cand nu am facut asta a fost, probabil, cu albumul Under Wraps, pentru ca atunci am folosit ceea ce era „noua tehnologie” a sample-urilor si secventelor digitale, asa ca daca il asculti acum sigur o sa iti suna ca un album de pe la mijlocul anilor `80.

Dar cred ca majoritatea materialelor pe care le scriu, subiectele si felul in care le livrez publicului, nu le asaza intr-un context istoric anume. Adica, daca scrii un cantec despre oamenii strazii, poate fi un cantec despre oamenii strazii din Bucuresti, sau Washington, sau Londra sau New York sau Berlin, Viena sau Bruxelles. Cant un cantec despre oamenii care sunt pe strada, traind o viata grea si asta este un fenomen la fel de real sau poate chiar si mai real in ziua de azi decat era in ziua cand am scris „Aqualung”. Cantecul „Locomotive Breath” este despre problema suprapopularii si cresterii populatiei. Cantecul „Skating Away On The Thin Ice Of A New Day” din 1974, este un cantec despre schimbarile climatice. Chiar daca schimbarea climei este un subiect fierbinte in zilele astea, este un cantec scris in 1974.

Uneori compun materiale care sunt anticipative, si cantecele noastre sunt despre probleme si subiecte care traiesc mai mult decat traieste un cantec, poate. Sunt sigur ca in 200 de ani de acum inainte oamenii inca vor discuta serios problema popularii si popularea sustenabila a planetei. Si vor vorbi si despre clima pentru ca le va afecta inca vietile.

De-a lungul istoriei muzicii au existat numeroase exemple de oameni talentati care si-au distrus cariera din cauza alegerilor indoielnice facute si altii care si-au urmat drumul creativ fara sa isi compromita integritatea. A existat in viata ta muzicala un moment care putea sa te opreasca din a ajunge aici, in 2014? Cum explici faptul ca la 66 de ani inca mai scrii si mergi in turnee?

Ei bine, cred ca printre deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului au fost si cateva proaste, dar de obicei sunt in stare sa imi dau seama cand fac o greseala, fie ea o chestie pe care o scriu sau o decizie regretabila cu privire la un turneu sau concert.

Uneori chiar ma simt responsabil pentru luarea unor decizii proaste, dar invat din experienta si incerc sa nu le repet. Sunt multe chestii pe care le-am facut si despre care sunt convins ca au fost alegeri bune, iar in ceea ce priveste muzica – per ansamblu – sunt destul de multumit cu ceea ce am scris.

Chiar acum imi strang toate versurile cantecelor mele si corectez totul, reformulez si rearanjez paragrafe si punctuatie, pentru o antologie cu toate versurile scrise de mine. Cand am inceput proiectul acum cateva saptamani eram putin nelinistit ca voi fi nevoit sa imi revad toate cuvintele din nou si ca voi constata ca pe multe chiar nu le mai suport - as fi fost foarte jenat sa las oamenii sa le citeasca in conditiile alea - dar m-a surprins faptul ca majoritatea inca imi par chiar bunicele.

Cand imi citesc singur versurile, imi dau seama ca nu imi plac anumite cantece nu din cauza versurilor, ci din cauza muzicii. Iar daca nu imi plac versurile uneori – e vorba doar despre unul sau doua cuvinte, sau un vers. Asa ca in marea majoritate a cazurilor sunt multumit cu ceea ce am facut si chiar daca nu sunt toate la fel de bune, nu cred ca am comis greseli prea mari in sensul asta al crearii de muzica si versuri.

Ca producator de muzica insa am facut mai multe alegeri gresite. Am incercat sa pun prea multe intr-o melodie si uneori ar fi fost bine sa fie putin mai retinuta, intelegi... sa pun mai putine detalii sau sa fie mai simplitate in felul in care am inregistrat-o.  Dar cand lucrezi impreuna cu alti muzicieni vrei sa le oferi ocazia sa dea ce au ei mai bun, si uneori chiar ei dau prea mult (rade), nu stiu cand sa se opreasca, cand sa ia mana de pe clape sau sa se rezume la ceva mai simplu la tobe. Uneori stii ca o sa ii jignesti daca le spui „hei, nu face asa”, asa ca, se pare, ca producator de discuri ar fi trebuit sa fiu putin mai sever cu unii membrii de trupa si chiar si cu mine, pentru ca mereu am incercat sa cant la prea multe instrumente si sa fac prea multe eu insumi, chestii pe care nu as fi putut sa le fac in niciun caz live pe scena asa cum le faceam in studio. 

Apropos de asta, exista muzicieni pe scena actuala a muzicii cu care ti-ar placea sa colaborezi pentru o piesa sau un album?  

Nu. Clar nu. Cant pe albumele oamenilor destul de des dar nu colaborez. Adica, cred ca am cantat pe 5 albume diferite in ultimele saptamani. Oamenii imi trimit mixurile lor neprelucrate si le ascult cu atentie. Uneori fac putina munca de cercetare si incerc sa aflu mai multe despre muzicianul in cauza, sau despre muzica sa, si incerc sa aleg cu grija ce sa pun ca flautist pe muzica lui (de obicei asta imi cer), si cand fac asta – o fac cu toata consideratia si apoi le trimit muzica inapoi. Nu le cer bani. Le ofer munca mea ca pe un dar si le spun “daca iti place, foloseste-o, daca nu – apasa butonul ala de <Delete> si sterge-o”. Si depinde de ei - daca vor sa o foloseasca, o folosesc, daca nu, nu. Cand oamenii ma roaga sa fac lucruri am tendinta sa aleg sa fac doar chestiile care mi se par provocatoare, care nu sunt tocmai genul meu obisnuit de muzica si asa, stii, cant cum simt pentru formatii Rock, de Heavy Metal, si uneori si pentru muzica de tip etno sau in afara sferei Rock. Imi place sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut si interventiile pe albumele altor muzicieni ma fac sa ma concentrez foarte tare ca sa gasesc doza ideala de muzica pe care sa o pun acolo – pentru ca nu vreau sa fie nici prea mult dar nici prea putin. Incerc sa le dau de unde sa aleaga. Si desi fac asta, nu exista o colaborare propriu-zisa. In mod clar, nu. Nu ma intalnesc cu ei niciodata. Ei doar imi trimit samples de la mii de kilometri distant, eu imi fac treaba in studioul meu si le trimit lor rezultatul atasat unui mail.

Ce artisti apreciezi? Ce muzica ai in player acum?

Nu prea sunt un ascultator de muzica. Ma tem ca nu prea ascult muzica altor oameni. Am facut asta in adolescenta, dar de cand am devenit eu insumi un muzician de profesie m-am trezit ca ascult din ce in ce mai putin alta muzica decat a mea. Nu ascult muzica cand sunt in tren sau in avion sau cu alt zgomot de fundal in jurul meu. Vreau sa ascult muzica, asa ca imi aleg eu momentul si locul potrivit si cel mai sigur o sa fie muzica clasica sau opera, Jazz sau ceva ethnic music care nu au legatura cu muzica Rock.

Nu prea imi place sa ascult Pop si Rock. Ajut oameni cand imi dau seama ca au scris o muzica buna, dar pur si simplu nu am chef sa o ascult tot timpul. Cred ca am auzit destula muzica din stilul respectiv si nu mai vreau. Asta e un alt motiv pentru care nu imi place sa cant la festivaluri, pentru ca trebuie sa stau sa ascult toate formatiile alea cantand lucruri pe care le-am auzit de prea multe ori pana atunci. Nu mi se pare interesant. Devine zgomot. Asadar nu prea sunt o persoana pe care sa o intrebi despre artisti favoriti sau despre ce ascult pe iPod. Pur si simplu nu ascult. Nu-s genul ala de om. Mai degraba as citi o carte sau m-as uita la CNN, Al Jazeera, sau BBC sau ceva. Sunt multe alte chestii pe care prefer sa le fac in timpul meu liber care imi fac mai multa placere decat sa ascult un gen de muzica, care, sincer, e prea aproape de cea pe care o fac eu.

Una din trupele cele mai bune de Progressive Rock din zilele noastre este Porcupine Tree. Ce parere ai despre ei? 

Am auzit si ascultat Porcupine Tree pentru ca am lucrat chiar destul de mult cu Steven Wilson, omul din spatele Porcupine Tree. Il stiu bine pe Steven, el fiind compozitor si fireste producator, pentru ca am lucrat o gramada impreuna cu el in ultimii patru ani. Mai sunt si alte formatii de Prog-Rock sau Prog-Metal contemporan pe care le ascult, ca Dream Theaterde exemplu. Ma intereseaza sa aflu ce fac. Ascult doar cand vreau sa vad ce au mai facut si cum lucreaza, dar nu o sa ascultPorcupine Tree sau Dream Theater cand ma urc in avion sau in masina. Ascult chestii ca sa ma autoeduc despre ceea ce se mai intampla in domeniu - dar nu o fac pentru relaxare sau distractie personala - mai ales de la artisti cu care am si lucrat.

Esti superstitios? Care e starea ta de spirit inainte de un concert? Mai ai trac sau e deja „rutina”?

Cred ca sunt cam cum era Michael Schumacher. Vreau sa fiu lasat in pace, singur, si stau pur si simplu, concentrat incercand sa imi aduc aminte toate chestiile pe care trebuie sa le fac. Trebuie sa imi amintesc absolut perfect primele sute de metri pana la prima sicana – trebuie sa am totul in cap. Inainte de un concert intotdeauna vreau sa fiu singur. Nu vreau sa imi vorbeasca cineva, sa ma distraga.

Trebuie efectiv sa ma concentrez, mai ales, pe primele 2-3 minute din concert. Dar in general mii fac incalzirea cam o ora inainte de spectacol, trec prin o parte din melodii si imi reasez in minte frazele din ele. Ma pregatesc. Dar nu beau alcool inainte de un concert, nu mananc, beau doar apa si ma inchid intr-un loc linistit. Inainte de concert trebuie sa fiu pe cat de alert posibil, fizic si psihic.

Cum de preferi turneele inregistrarilor in studio?

Daca as avea de ales intre una si alta as prefera sa concertez pentru ca in studio e mereu mult mai claustrofobic si o atmosfera incordata. Nu cred ca sunt multi artisti care sa prefere inregistrarile concertelor.

Procesul inregistrarii este destul de asemanator cu ceea ce era acum 40 de ani – e acelasi lucru – o perioada intensa de 4 saptamani sau cat dureaza in care sa repeti si sa inregistrezi albumul nou. Si la sfarsitul zilei, stii, e chiar foarte extenuant, mai ales pentru ca pentru mine intreg procesul asta inseamna si mixarea si masterizarea si pregatirea artwork-ului si adaptarea in toate formatele si DVD-uri si filmari si toate cele.. asa ca e multa, multa munca.

O data la doi ani, cam asa, sunt pregatit pentru provocarea asta, dar nu as vrea sa o fac anual pentru ca e foarte solicitant. Concertele, sa canti live pe scena e intotdeauna un alt fel de incercare, fiecare zi e altfel, pe cand in studio te uiti la aceiasi patru pereti zilnic si lucrezi cu aceiasi oameni... Prea multe lucruri sunt neschimbate in studio pe cand in turneu ai mereu altceva. Fiecare zi inseamna un oras nou, oameni noi, poate si o limba noua, culturi diferite, locuri diferite in care sa mananci sau sa te plimbi, asa ca sincer, e mai interesant.

Pentru concertul pe care Jethro Tull il vor sustine astazi, 20 iunie, din capitala, biletele cele mai ieftine (50 de lei) au devenit indisponibile. In acest moment, mai sunt disponibile bilete ce costa 100, 150, 200 si 250 de lei, preturile acestora variind in functie de localizarea in sala.

Sursa: http://muzaholic.ro/interviuri/interviuri/interviu-ian-anderson-jethro-tull

Richard Wright - The great gig in the sky

Richard Wright a compus The great gig in the sky (Marele concert din cer), una dintre cele mai frumoase piese din istoria rockului. Numele său va fi întotdeauna legat de Pink Floyd. Nu ştiu dacă mai trebuie amintită importanţa grupului pentru istoria muzicii rock. Personal, sînt convins că ascultarea unor albume ca The Wall (albumul însoţit de film) sau The dark side of the mooneste o experienţă asemănătoare citirii unui lung poem în proză.

Unul dintre membrii fondatori ai formaţiei a fost Richard Wright. Contribuţia sa la proiectul Pink Floyd este esenţială pentru evoluţia creatoare a formaţiei. The dark side of the moon, al treilea album ca vînzări al tuturor timpurilor, reprezintă dovada faptului că succesul comercial poate fi obţinut fără concesii în procesul de compoziţie. Richard Wright este compozitorul a cinci piese de pe acest album, printre care se numără titluri ca Breathe, Time, The great Gig in the Sky, Us and them, Any Colour you like.
Richard Wright nu e responsabil pentru muzica părinţilor sau a bunicilor noştri. El trăieşte de fiecare dată cînd un adolescent descoperă Us and them sau The Great Gig in the Sky. El reprezintă muzica tuturor generaţiilor.În primii ani de existenţă a grupului, atunci cînd formaţia era condusă de Syd Barret, Wright a contribuit activ în calitate de compozitor, pianist şi organist.

Printre compoziţiile sale din acea perioadă putem aminti Remember a day, See-saw, Paint Box sau It would be so nice. Anii 1968-1970 reprezintă perioada experimentării muzicale pentru Pink Floyd. În această perioadă, Wright este autorul unor compoziţii bazate pe improvizaţii de pian şi de orgă, care au contribuit la cristalizarea "sunetului psihedelic" al formaţiei. Odată cu evoluţia concepţiei muzicale a formaţiei, Wright a devenit mai puţin preocupat de compunerea pieselor şi mai mult preocupat de crearea unui nou sunet şi a unui nou stil pentru creaţii instrumentale caInterstellar Overdrive, A Saucerful of Secrets, Careful with That Axe, Eugene, One Of These Days, aria principală de interes fiind reprezentată de segmentele de orgă şi de pian.

Tot în această perioadă, Wright contribuie, împreună cu membrii grupului Pink Floyd, la compunerea coloanelor sonore a unor fime ca More, Obscured by clouds şi, bineînţeles,Zabriskie Point, regizat de Michelangelo Antonioni. Albumele Atom Heart Mother şi Meddle reprezintă o perioadă de tranziţie în evoluţia formaţiei. Aceşti ani sînt caracterizaţi de experimentalism şi de căutarea sunetului distinct ce avea să fie numit de fani "The Pink Floyd Sound". Activitatea formaţiei este marcată de colaborarea cu Ron Geesin şi de înregistrarea împreună cu o orchestră simfonică. Cea mai importantă contribuţie a lui Richard Wright o reprezintă însă compunerea pieselor de pe albumul The dark side of the moon. Lăsînd la o parte incredibilul succes comercial al albumului, care a consacrat pentru totdeauna formaţia, trebuie spus că apariţia sa este considerată unul dintre cele mai semnificative momente ale muzicii rock. Nu cred că am exagera dacă am spune că apariţia acestui album este pentru istoria rockului la fel de importantă ca apariţia volumului Florile răului pentru istoria poeziei. 

Albumul este bazat pe sesiunile experimentale din spectacolele şi înregistrările precedente ale formaţiei. Este de la sine înţeles că Richard Wright a avut o contribuţie esenţială la realizarea acestui album, semnînd (singur sau împreună cu ceilalţi membri ai formaţiei) mai mult de jumătate din piesele de pe The dark side of the moon. Dacă Roger Waters, noul lider al formaţiei după retragerea lui Syd Barret, era responsabil pentru compunerea versurilor de pe album, o mare parte a concepţiei muzicale este datorată lui Richard Wright. Albumul a deschis drumul pentru ceea ce, în zilele noastre, este numit concept album (album-concept). Pe lîngă faptul că toate piesele de pe acest album sînt grupate în jurul cîtorva teme unificatoare, aceste compoziţii reprezintă şi rezultatul unui experimentalism muzical bine controlat, ceea ce face dinThe dark side of the moon o noutate a genului, fiind primul album de acest tip care a avut succes comercial. 

Tema mare a albumul este "explorarea experienţei umane". Breathe ilustrează experienţele noi şi copilăria. Time este o meditaţie asupra îmbătrînirii şi a trecerii timpului. Us and themabordează tema conflictului, Money satirizează consumismul şi lăcomia, în timp ce The great Gig in the Sky (epitaful lui Wright) explorează spiritualitatea şi moartea. Unul dintre aspectele esenţiale ale albumului este abilitatea lui Richard Wright şi a lui David Gilmour de a cînta într-o armonie perfectă în piese ca Us and them sau Time, atît la nivel vocal, cît şi la nivel instrumental. Wright a lucrat şi a compus o parte din piesele de pe următoarele albume ale formaţiei. După contribuţia la realizarea albumelor Wish You Were Here şi Animals, relaţia cu Roger Waters s-adeteriorat din ce în ce mai mult, culminînd cu plecarea lui Wright din formaţie în timpul sesiunilor la albumul monumental The Wall. Artistul a debutat în cariera solo cu albumul Wet dream(1978). Lăsînd la o parte vechile neînţelegeri cu Roger Waters, a participat şi la concertul de reuniune de la Live 8 (2005). 

Sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/7693/Cezar-Gheorghe/Marele-Concert-al-lui-Richard-Wright.html

Roger Waters Live - O2 Arena, London, UK

De pe un blog gasit intamplator pe net, un articol care mi-a placut, pe care il postez si eu aici, cu citarea sursei si cu multumiri pentru autorul articolului

Il mai vazusem pe roger waters in concert, in 2007, la budapesta, insa am fost usor dezamagit: trupa cu care canta reproducea aproape nota cu nota solo-urile din celebrele piese pink floyd. fara geniul lui gilmour, wright si mason, desigur. concertul de la londra din acest an a fost special. waters a recreat “the wall“. fara maretia inegalabila a concertului de la berlin din 21 iulie 1990, insa cu logistica si efectele video ale secolului XXI. cele trei concerte de pe O2 arena (suplimentate cu inca doua, datorita cererii imense de bilete) au fost inregistrate si filmate pentru viitorul DVD al turneului.
O2 arena din Londra este coplesitoare. cat un stadion (23.000 de locuri), cu o instalatie de lumini formidabila si cu un sound system impecabil, locul ideal pentru “the wall“. accesul se face civilizat, fara imbulzeala, poti cumpara mancare sau bautura la tot pasul, doar ca – la fel ca in toata anglia – nu se fumeaza nicaieri. am intalnit fani pink floyd veniti din toata europa si – din imensitatea aia de sala – exact in spatele meu s-au nimerit patru romani care n-aveau habar de avertismentul organizatorilor de a nu folosi blitz-urile aparatelor foto in timpul concertului. n-am reusit sa inteleg la ce le-a folosit ca, oricum, pana la scena erau vreo 80 de metri. noroc ca nu i-au observat oamenii de ordine, care i-ar fi scos din sala.

inca de la primele note, pe scena a fost ridicat celebrul zid, pe care se proiectau apoi animatiile binecunoscute. doar de cateva ori au aparut imensele papusi cu aer cald (mama, profesorul, femeia), iar la “run like hell“, un porc imens a plutit deasupra spectatorilor.

toata sala astepta cu sufletul la gura “comfortably numb“. cu trei zile in urma, norocosii fani de la concertul de pe O2 arena au fost zdrobiti: alaturi de roger waters, la tobe a aparut nick mason, iar la chitara insusi david gilmour ! cu totii speram ca minunea sa se repete, dar – vorba lui mason – “enough is enough. we’re english, after all. we don’t do that hugging thing a lot.”

chiar si fara cei doi, show-ul “the wall” construit de roger waters merita toti banii (85 de lire sterline, un bilet intr-o zona decenta). pentru cei ca mine, care au crescut cu pink floyd si au trait cu imensul regret ca formatia s-a destramat inainte ca zidul care ne despartea de lumea civilizata sa cada, ca sa poata ajunge la un concert, este ultima ocazie de a-si implini un vis. chiar daca stim pe de rost fiecare acord din muzica formatiei, nimic nu se compara cu un concert adevarat.

organizarea concertului a fost impecabila pana la capat. intr-un sfert de ora, 23.000 de oameni au iesit din O2 arena si au plecat spre casa cu automobilele sau cu metroul, fara sa se calce in picioare, relaxati si fericiti.

Sursa: http://www.sorinbogdan.ro/2011/05/roger-waters-live-o2-arena-london-uk/comment-page-1/#comment-44101

Interviu Riverside - Concert Bucuresti 8 Mai 2011

Rockerii polonezi de la Riverside au de toate: zece ani de experienţă împliniţi chiar în această primăvară, versuri care merg de la poezie la discurs pur, idee, profunzime, instrumentişti de primă mână şi un vocal cu un timbru greu de uitat. La 8 mai vor putea fi ascultaţi în Capitală, în concert.

Luna mai înseamnă pentru trupă un amplu turneu european în cadrul căruia a treia escală va fi la Bucureşti. Concertul de la Kulturhaus a fost posibil prin implicarea Twin Arts şi a Institutului Polonez de la Bucureşti, care aniversează la rândul său zece ani de existenţă în România.

„Suntem în discuţii cu Riverside de doi ani de zile pentru un concert în România. . . Ne pla­ce mult muzica lor şi ne-am gândit că vom fa­ce o surpriză faină rockerilor români. A fost pu­ţin dificil să ne sincronizăm, dar într-un final am reuşit. Ne-a surprins plăcut şi feedbackul mai mult decât pozitiv pe care oamenii îl au şi pentru trupa de deschidere, Tides From Nebula, ce par a avea destui fani în ţară”, ne-a de­clarat Dragoş Bâscă, event producer Twin Arts.

Piotr Grudzinski, unul dintre chitariştii de la Riverside, ne-a răspuns la câteva întrebări despre evoluţia acestei trupe spectaculoase.

•  Care au fost începuturile Riverside?

Piotr Grudzinski: Începutul a fost accidental aş putea spune. Eu şi Piotr Kozieradzki (bate­ristul) ne-am întâlnit pentru prima dată la studioul Sercos din Varşovia. El înregistra cu trupa sa de death metal, Hate, iar eu înregistram cu trupa mea, Unnamed. Am descoperit că amândurora, pe lângă metal, ne mai plăcea şi Marillion şi că fiecare considera că ar fi cool ca într-o zi să cânte ceva similar. Mai aveam un prieten, pe Jacek, care cânta la clape, iar el a fost de acord să se implice. Jacek avea un studio şi o încăpere pentru repetiţii şi tot el l-a descope­rit pe Mariusz Duda care cânta acolo cu o trupă, la un moment dat.

•  După zece ani, este Riverside trupa pe care v-aţi imaginat-o la început?

Da, desigur. Trebuie să spun că tot ce s-a întâmplat de zece ani încoace este mai mult decât am sperat la începuturile acestui proiect.

•  Când aţi fost conştienţi, pentru prima dată, de succesul trupei în Polonia şi apoi în Europa?

Ce înseamnă succes? E o întrebare dificilă. Am muncit mult ca să înregistrăm cântece cât mai bune şi am încercat să cântăm în cât mai multe spectacole posibil. Am riscat mult pentru că la început nu puteam şti ce urma să se întâmple în viitor. Nu prea ştiu cum s-a întâmplat, dar chiar de la început am avut o mulţime de oameni la show-urile noastre şi mai ales în marile oraşe precum Varşovia, Cracovia, Wroclaw ori Gdansk. La un moment dat aveam scoasă o singură înregistrare şi am cântat cu casa închisă două seri la clubul Progresja din Varşovia.

Au fost cam 600 de oameni. Este un succes? Cumva este. Prima ieşire din Polonia a fost la Prog Power Festival din Olanda, iar după spectacol am citit o mulţime de cronici bune şi oamenii ne-au spus că am fost una dintre cele mai bune trupe din festival. Şi acesta a fost pentru noi un succes.

•  Sunteţi de acord cu eticheta de trupă de rock neoprogresiv sub care circulaţi?

Nu sunt responsabil pentru modul în care oamenii ne descriu muzica. Dar prefer să folo­sesc doar descrierea de trupă rock. Neoprogresiv mă face să mă gândesc la trupe al căror fan nu aş putea spune că sunt. Iar de zece ani cred că am ajuns să scăpăm de acest „neo”. Marillion a fost doar ceea ce ne-a adus împreună, dar există doar o Marillion şi cred că oamenii nu mai au nevoie de încă una.

•  Titlurile şi atmosfera pieselor voastre sunt onirice, abisale. Cum ajungeţi să exploataţi zona asta?

Mariusz care este un adevărat povestitor şi cel care ne scrie textele şi el ar răspunde cel mai bine la întrebarea asta. I-am admirat mereu scrisul, este foarte talentat. Ceea ce mie îmi place cel mai mult sunt lucrurile ascunse din titlurile pieselor şi semnificaţia adâncă a versurilor. Mariusz alege temele în urma observaţiilor sale personale şi a experienţelor proprii. Se poate inspira dintr-o întâmplare, un film, o carte ori chiar un joc. Până acum el a scris versurile pe muzică, deci a ştiut cum sună şi ce emoţii ascunde. Cred că pe vii­tor ar trebui să inversăm asta (joc de cuvinte in­traductibil în română: to reverse/Riverside – n.r.).

•  De ce cântaţi în engleză?

Sunt două mari motive. Mai întâi, credem că engleza ne dă mai multă deschidere spre publicul din afara Poloniei. Apoi, engleza se potriveşte mai bine pe muzică, fiind o limbă mai melodioasă. De multe ori poloneza nu sună bine când este cântată.

•  Ultimul vostru album, „Memories in my head”, este o sinteză a albumelor anterioare?

Obişnuim să închidem capitole. Am făcut asta printr-o trilogie şi am scos „Reality Dream”, iar acum închidem capitolul celor zece ani cu EP-ul „Voices in my head”. Am încercat să ne întorcem puţin la albumele noastre anteri­oare „OoM” şi „SLS”, am încercat să compunem piese mai melodioase, cu mai mult spaţiu.

•  Cum vă pregătiţi pentru cele 12 concerte europene din mai?

Douăsprezece concerte, nu e rău deloc. De obicei călătorim cu două van-uri şi este obositor, dar de data asta vom avea un autocar, ceea ce va face drumul mai confortabil. Repetăm de patru ori pe săptămână, sperăm să facem nişte spectacole bune. Ne place să cântăm şi în concerte, dar şi în spaţii mai mici sau doar în studio. N-am mai fost într-un turneu de un an şi ne lipseşte, dar după o astfel de experienţă trebuie să începi să te gândeşti la ceva nou, începe să-ţi lipsească partea aceea de creaţie. Cam aşa stau lucrurile.

•  Un concert memorabil, la care aţi participat?

Cred că un show cu adevărat memorabil a fost la Arrow Rock Festival, în Olanda. 
A fost pentru prima dată când am cântat în faţa a douăsprezece mii de oameni, iar alte douăzeci de mii ne vedeau pe ecrane. A fost prima noastră ieşire în faţa unei audienţe de asemenea calibru şi a fost oarecum înfri­coşător.

•  Ce muzică ascultaţi?

Fiecare dintre noi ascultă multă muzică. Avem câteva preferinţe comune, dar, în ge­neral, fiecare caută în altă direcţie. Ceea ce ne place tuturor este Pink Floyd. Cred că este cea mai bună trupă rock din câte au fost vreodată. Mie îmi plac Dead Can Dance, care pentru mine cel puţin sunt cei mai buni.

http://www.jurnalul.ro/cultura/muzica/rock-est-european-de-prima-mana-la-bucuresti-577257.html

Learn from the Master - Alan Parsons

In 1967, an 18-year-old British high school dropout named Alan Parsons landed a job at EMI’s tape duplication facility in West London. Among his first duties: Making reel-to-reel copies of the Beatles’ Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Inspired and curious, Alan applied for a job at EMI’s recording studios at Abbey Road. “I couldn’t wait to find out the secrets behind Sgt. Pepper,” he recalls. “It left me in awe of the the Beatles themselves, but also of the work behind the scenes in the studio.”

Alan would ascend to assistant engineer in the Beatles era, working on the albums Let It Be and Abbey Road, including the final “rooftop sessions” at Apple Corps. He went on to engineer the landmark 1973 Pink Floyd album, The Dark Side of the Moon, whose recording quality and originality turn heads to this day. Then, with singer and songwriter Eric Woolfson, the skills that had assured Alan’s place in history as a superlative “sound guy” would be focused on his own music in the Alan Parsons Project. Lush, wall-of-sound production was one sonic signature of the APP; another was an abundance of unique keyboard sounds. This is no less true of his recent Grammy-nominated solo release, A Valid Path.
Alan took a break from making his upcoming instructional DVD series The Art and Science of Sound Recording to share studio secrets from both the Floyd and the Project.

THE POWER OF THE DARK SIDE

In 1972 there were just a few synths available — the Moog, the ARP 2600, the EMS VCS3 and Synthi AKS,” says Alan. “Nothing could be stored and nothing was polyphonic, so Pink Floyd’s synth parts were performed organically and built up in layers. The famous sequence from ‘On the Run’ was a Synthi AKS, [an upgraded VCS3 with a touchplate keyboard and built-in sequencer –Ed.], and all the filter changes you hear are from turning knobs in real time. I remember thinking the hi-hat part sounded uncannily like the real thing, though it was actually a filtered noise generator. For live shows, rather than using a tape, David Gilmour programmed the sequence nightly on a Synthi AKS, so that it could be reproduced onstage straight out of the synth. He’d play it in slowly in step time, then speed it up.”
Another Dark Side track, “The Great Gig in the Sky,” is a study in stellar rock keyboards. Clare Torry’s wordless vocal solo emerges from a plaintive piano figure and explodes over a thick bed of Hammond organ. “The piano was the Steinway concert grand in studio 1 at Abbey Road,” explains Alan, “I miked it using classical techniques: Putting nothing too close to the instrument itself, and capturing the ambience in the room. I used a pair of Neumann M50 omni mics. Compression? No! I added a little plate echo to compliment the natural ambience.
“On the Hammond, I used one mic on the Leslie’s lower drum and two on opposite sides to capture the active horn of the top pair. On Leslies I’d use Neumann KM86s as a rule. I got the best results for the horn by not getting too close, as this would result in an over-accentuated swish as the horn crossed the mic path. I panned the top mics hard left and right and kept the bottom centered. In later years, I felt I got better results by just using two mics: one top and one bottom, with a narrow stereo spread between them.”

THE PRE-SAMPLER SAMPLER

“The Projectron was essentially an analog, keyboard-based sample player,” says Alan, describing the one-of-a-kind instrument he helped create in the days before samplers officially existed. “The idea came about after Roger Waters and I recorded some loops of rubbed wine glasses and he said, ‘Wouldn’t it be great to have different pitches of that, playable from a keyboard?’ I went to audio wizard Keith O. Johnson and asked him if he could make something that could trigger individual multitrack tape tracks from a standard keyboard — and he did.”
How was a Projectron patch created? “We used only continuous sounds. For instance, we’d record ‘ahhs’ on C for as long as the singer’s breath allowed. This was on multitrack, so not only could we layer the same note for thickness, we could also record a number of notes, usually a major scale. We’d then mix each note to 1/4" tape. We had to build a 1/4" loop from some point after the singer had started singing, but before he or she had run out of breath. Sometimes we’d make a very long diagonal splice so you wouldn’t hear a glitch, or we’d record directly to a blank loop and gradually pull the tape away from the erase head, then the record head, using a pencil. Getting a seamless loop was very much a trial and error thing — we were basically trying to find a ‘zero crossing’ without a waveform display!
“When we had good 1/4" loops for each note, we recorded them back to multitrack so that each track was one note. To get ‘black notes’ not in the major scale, we’d cheat using varispeed, and individual tape tracks were triggered from notes on the Projectron keyboard. ”Some of the more interesting ‘samples’ were treble, descant, and bass recorders blown by a vacuum cleaner — you can hear this on ‘Some Other Time’ on the Pyramid album. Continuous, rapid hits of hammers on a vibraphone was a section of the title track of I Robot. Female ‘ahhs’ featured most noticeably on ‘Breakdown’ and ‘Shadow of a Lonely Man.’”
  

ALAN PARSONS LIVE

In the ’70s and ’80s, the Alan Parsons Project didn’t play live concerts, partly due to the difficulties in recreating the albums’ orchestral and synth-drenched soundscapes. Thanks to such synths as the Yamaha Motif XS, though, the Alan Parsons Live Project gives the fans’ ears what they want. “Especially if a sound was originally created organically, or using myriad analog components, it can be nigh impossible to recreate onstage in the same way,” says Alan, “So, sometimes I use samples to capture the amalgamated sound. Programming them is a skill you amass over a number of years. It’s really all about developing an understanding of musical tonality. Some people are incredibly good at hearing a sound and knowing how to recreate it. Inside knowledge — which you now have — can also be an advantage!”

Learn from the Master
Alan Parsons’ The Art & Science Of Sound Recording DVD series, produced by Keyfax New Media, covers everything from recording live drums and guitars to the inner workings of mics, preamps and compression — all as it relates to cutting-edge, DAWbased music creation. Details are at www.artandscienceofsound.com.

http://www.keyboardmag.com/article/alan-parsons-synth/mar-09/94815

Roger Waters opens "The Wall Live" at New York Madison Square Garden - In the Flesh

An Interview With Rick Wakeman

Rick Wakeman has had a fascinating career that has spanned 4 decades and shows little sign of slowing up anytime soon. Perhaps he is best known as the master of the Moog synthesizer for the bands The Strawbs and Yes, but he is also a very, very accomplished solo musician. Over the past couple of months he has released two DVD’s, while widely divergent in intention they are both delightful, and should be part of everyone’s collection. I had the opportunity to chat with Rick recently, and what an engaging guy he is. Oh, and Rick, my address is on its way for that Christmas card!

I loved the concept of “Amazing Grace”, take some well known Hymn tunes and rearrange them for the grand piano. How did this project come about? Where did the inspiration come from?

It started quite a few years ago when someone was talking to me about ‘The day thou gavest’ which I had used on the end of Anne Boleyn on the Six Wives album. They asked me why I had used the hymn. I explained that the music was not the hymn, but simply a tune that church ministers used, amongst many others, to fit the stanzas of the hymns that had been written by various writers. No tunes were actually written at that time with the specific purpose of use for a specific hymn. Amazing Grace is a classic example. The words by John Newton must have had at least 20 tunes used before the excellent tune we all know today came along.

It is ironic that it was used in the William Wilberforce film called Amazing Grace, as it had not even been written at the time… Oh well… that’s ignorant film makers for you!

Anyway, I just thought it would be nice to take some of the more well known tunes that had been used for hymns and had become synonymous with them and literally perform them as instrumental variations

I first did this with a CD called ‘Morning has Broken’ and when that ceased to be available I thought it would be a nice idea to re-mix, add new hymns. And make visuals to go with the music, and so Amazing Grace was born.

Your daughter sings on the title track, and a very fine musician she is. Do you plan on working with her more in the future?

We’ve done a few things together. She sang on both my retro albums, and has a band of her own. She’s a beautiful piano player too… I’d love to do more with all the kids… they’re all great players in their own right. But I don’t think I can afford them anymore!

The videography on the DVD is nothing short of stunning. The use of time lapse captures the mood of the music so well. Can you tell us a little about where the ideas behind that came from, and what your involvement was?

I have to be totally honest here and own up that all of the visuals were the brainchild of Robert Garofalo. I left that side of things to him because of his expertise. I am absolutely thrilled with what he did. Choices of footage I would never dreamed of, such as the Pan Am disaster.

I must say that I was delighted that you included “All things bright and Beautiful”, it was my late fathers favorite hymn, and your version I know would have pleased him greatly. Do you have any personal favorites in this collection?

To be honest the hymn you mention is a personal favorite because it’s probably the first hymn I ever learned as a young kid. It is indeed bright and beautiful and timeless too. I really do love hymn tunes as they are in general so melodic and so adaptable.

You have had an outstanding career spanning 4 decades, and I know that in my collection I still have ‘Antiques and Curios’, which I believe was one of your first recordings. Looking back at the many, many projects you have worked on, is there a pet one?

Political answer here.. There isn’t a favorite to be honest. They all mean something to me, although admittedly some more than others. Some of the more obscure I am fond of too, such as A Suite Of Gods which I did with the operatic tenor Ramon Redios, Classical Variations on the President label was fun too. Return To The Centre Of The Earth was a milestone for me, as were the early albums from the 70’s.

Following on the heels of ‘Amazing Grace’ you released The Other Side Of, which I think is very entertaining. Was it a hard decision to try the comedy format?

I’ve been doing it for such a long time now, since the 70’s really, but the comedy side of things really took off in the 80’s when I appeared on the Danny Baker Show and told a few anecdotes. The national press gave the show rave reviews and my double life started! I’m a comedy freak and just love laughter, and so I combine the two wherever possible. Hosting 8 years of The Comedy Show Live at Jongleurs didn’t do any harm either! I am also part of a huge TV series here called Grumpy Old Men. I’m as well known in the UK for being a TV comic as I am a musician these days!

The stories came across as very unscripted, and in my opinion that was part of the charm. Were they as ‘off the cuff’ as they appeared?

Oh very much so. When I tell them on other occasions they are never the same, I always seem to go off on tangents.

‘Amazing Grace’ and ‘The Other Side Of’ are certainly a far cry from the world of Progressive Rock, but I was wondering if you still keep in touch with that genre. I reviewed a couple of DVD’s recently by, Neo and Pendragon, they share the same keyboardist Clive Nolan, not only does he look like the Rick Wakeman of the 70’s and 80’s he plays like him! Have you seen any of his work?

Bits and pieces, as he worked with my eldest son Oliver on a couple of projects. I still keep the Prog Rock flame alive with concerts with the English Rock Ensemble (ERE) here and there. This year we have played Norway and Canada very successfully, and the last two albums have been very much Prog Rock (Retro and Retro 2).

A question just for fun. Who is the better Moog player, you or Keith Emerson?

That’s like asking if a football player is better than a baseball player, we are so totally different. Keith does stuff I couldn’t do and I think the same applies the other way round. I have the utmost respect for Keith in all he has done and all he is doing.

I understand that you have recently completed the music score for a movie about Aleister Crowley, can you give us some clues about the soundtrack, when will we in North America be hearing it?

It is very much a soundtrack where musically I try to follow the film and the story.. and an amazing story it is too. Very fascinating how evil one man can be. The film is called Aleister Crowley – In Search Of The Great Beast 666. The official movie site is: www.aleister-crowley-666.com

What other projects are you working on?

I’m currently involved in a stage musical, two other films and a stage juggling show! I’m doing a lot of television as well, and have a short tour starting in the UK in October called Rick Wakeman’s Grumpy Old Picture Show, and I’m pleased to report that tickets are flying out of the box office. It’s a very busy period, and already I am booked for Brazil next August to perform King Arthur with a symphony orchestra and choir.

Posted on August 24th, 2007

by Simon Barrett in All News, Interview, Movie Reviews, Music Reviews, Reviews